Prolog

                                                         Salut :)



Deci, după cum am spus, am să postez cartea pe care o scriu pe acest blog, în mici capitole. Iată începutul:      








           

          - Uuuf! De ce a trebuit să ne trezim aşa de dimineaţă?
Am întrebat eu indignată.
          - Synthia şti foarte bine că avem un drum lung înapoi.Nu ne-am fi permis să pornim mai târziu. Dar poţi să dormi dacă doreşti.
          - Asta bineînţeles numai în cazul în care o să pot!
Dar în ciuda protestelor am ascultat sfatul sorei mele Jennyfer. Suntem gemene iar după cum cel mai probabil aţi crede ar trebui să ne înţelegem una pe cealaltă într-un mod oarecum supranatural, straniu. Dar nu. Nu pot spune că suntem complet diferite din punct de vedere fizic însă privind personalitatea fiecăreia aţi înţelege.
          Eu sunt tipa curioasă, amuzantă şi oricând gata să încerce lucruri noi. Îmi plac misterele deoarece mă pricep-aş spune destul de bine- la deducţii logice şi am un simţ al înţelegerii foarte scuţit .Cea ce mă face o bună ascultătoare. Dar în ciuda acestui fapt să nu care cumva să credeţi ca nu sunt aprigă la mânie, chiar dacă de cele mai multe ori încerc să mă controlez.
         Însă Jennyfer este exact opusul meu. Nu e interesată de prea multe lucruri care ar putea să o scoată din zona ei de comfort. E liniştită, calculată şi iubeşte foarte mult natura. Această excursie cu cortul din care tocmai ne întoarcem a fost ideea ei. Eu personal nu prea am vrut să vin. Dar mama şi cu tata mă silesc să merg cu ea ori de câte ori îi vine vreo idee de acest gen. Eh,ce să-i faci? Nu e toată lumea de parere că să te afli departe de civilizaţie reprezintă un chin...
          Am încercat să dorm însă Joshwa a refuzat să dea radioul mai încet. Acum răsuna o melodie de-a lui Alice Cooper, School's out.Toată lumea cânta de zor. Nu vă puteţi imagina cum e să te afli într-o maşină plină cu rockeri când ţi se închid ochii de somn. Hmm...mă rog, în mare parte se putea şi mai rău.
          -Nicole, spune-i lui Josh să dea muzica mai încet! am murmurat eu cu o voce răguşită. Însă nu prea cred că m-a auzit cineva. Nicole! Am încercat a doua oară, de data asta ceva mai tare. Synthia? Ai spus ceva? M-a întrebat ea.
          - Da, am spus. Ziceam să îi spui iubitului tău că cineva încearcă să doarma!
          -Nu e vina noastră că nu te-ai odihnit azi noapte. În fond şi la urma urmei ce făceaţi tu şi Sebastian în pădure? Mi-a retezat-o Nicole. Dar evident nu am vrut să mă las învinsă.
         - Ceva de care tu şi Josh nu sunteţi înstare.
         - Cum ar fi ce? Adunaţi ghinde? a glumit Josh.
M-am cam înfuriat la auzul acestei replici. Cel puţin să şti că erau mai mari de cât creierul tău!
          - Mai mari decât creierul lui Josh? Uaaau trebuie să fi fost foarte mari atunci! Un fel de ghinde mutant, a glumit Jeffery. Toţi au început să râdă, Josh era deştept. Nu putea spunde despre el că e prost dar felul cum se dădea mare mereu era foarte enervant.
         - Mda, ghinde mutant... Acum dacă nu te deranjează, Josh, vreau să dorm. Aşa că dă naibii radioul ăla mai încet sau îl sparg! Am zis.
          - Uuu! Aveţi grijă, s-a înfuriat!
          - Să şti că nu apreciez sarcasmul.
          - Asta e o minciună, a intervenit Sebastian.
          - Gata! Josh, Synthia încetaţi! a poruncit Jeffery. Şi dă muzica mai încet ca să poată Synthia dormi, Josh.
          - Mulţumesc!
Şi cât ai zice peşte mica noastră dispută a luat sfârşit. Ca întotdeauna Jeffery se pricepea de minune în a aplana conflicte. Următoarele douăzci de minute s-au scurs parcă cu viteza unui melc. Eu neputând să dorm pentru că eram cuprinsă încă de nervi. Ştiu ca nu trebuia să răbufnesc aşa dar cţnd vine vorba de Josh pur şi simplu nu mă pot abţine. Relaţia dintre mine şi el nu e foarte bună încă de cand mi-a omorât hamsterul pentru unul dintre experimentele sale bizare în clasa a treia.
          După-amiaza aducea mai târziu cu ea nişte nori prevestitori de ploaie care păreau atât de întunecaţi încât ai fi putut să juri că cineva aruncase o cutie cu vopsea gri pe ei. Drumul devenea anevoios. Nu era foarte bine pavat şi trebuia să facem o gramada de viraje pe autostrada şerpuită care traversa pădurea. După scurt timp picaturile de ploaie au început să spele cu zel fiecare frunză şi firicel de iarbă şi să transforme pământul de lângă şosea în nămol vâscos. Pe geamurile maşinii nu se mai putea vdea aproape nimic acum. Autostrada era foarte alunecoasă. Un tunet a bubuit deasupra nostră foarte răsunător urmat o secundă mai târziu de un fulger. Jennyfer era speriată de furtună. Niciodată nu s-a simţit prea bine când afară era vijelie. Aflată în dreapta mea începea să îmi strângă cu putere braţul. Observând-o în oglindă Josh i-a spus să se calmeze. Dar ea i-a spus că ar face mai bine să fie atent la drum în loc să işi facă griji pentru ea. Sora mea avea intenţii bune dar Josh n-a înţeles aşa. Începea să piardă controlol automobilului şi iubita sa, Nicole, a început să intre în panică şi să ţipe la el. Întreruptă brusc din somnul meu dulce şi văzând ce se pertece m-am alăturat şi eu lui Nicole. Jeffery încerca în modul său autoritar să ne linişteasca pe toţi dar în toată debandada care ne-a cuprins nu a reuşit să facă decât mai rău. Jennyfer era singura tăcută căci era mult prea terfiată pentru a mai sufla un cuvinţel. Sebastian a încercat să ne acopere tutror ţipetele cu voacea sa intimidantă. Acela a fost momentul în care Josh a început să cedeze nervos. Luându-şi ochii de la drum s-a întors către noi.
          - Poate toată lumea să tacă naibii din gură?!
          - Josh! am strigat toţi la unison.
În secunda următoare maşina a derapat de pe şosea izbindu-se de un copac. Impactul a fost aşa de puternic încât maşina era făcută ţăndări. Parbrizul era spart în mii şi mii de ciobuleţe, capota era îndoita iar din ea se înălţa un fum gros, negru. În urma loviturii cu toţi eram buimăciţi, speriaţi -nu, terifiaţi de-a dreptul- şi evident că arătam de parcă tocmai am jucat rolul cascadorilor într-un fim cu Bruce Lee. Eu eram plină de zgârieturi pe faţă şi pe umeri,căci numai atât de aproape au putut ajunge cioburile de mine. Jennyfer şi Josh leşinaseră. Nicole era plină de zgârieturi iar din cap îi curgea sânge, la fel ca şi lui Sebastian. Ceva îmi spune că numai unul din noi avea să scape uşor, Jeffery. Avea răni uşoare şi probabil cel mai rău lucru pe care îl păţise erau nişte vânătăi si nişte cucuie umflate maine dimineaţă. Eram sleiţi de puteri şi am observat că din capotă ieşea fum numai în momnetul in care am început să tuşesc. Nicole a încercat să deschidă portiera dar degetele tremurânde pareau că pur şi simlu nu au chef să intre în acţiune. Văzând că fata nu mai e înstare practic de nimic a încercat şi Jeffey -Nicole stătea la el în braţe pentru că altfel nu am fi încăput toţi în maşină- de data asta cu mai mult noroc. Când s-a deschis portiera nu mai avea mult şi s-ar fi desprins din ţâţâni. Jeff a năvălit afară trântind-o pe Nicole peste el. A urmat să iasă gâfâind Sebastian iar apoi eu împleticită. Văzând că Josh şi sora mea nu se mişcă am costatat repede că nu mai sunt capabili. Jeff s-a grăbit să îi scoată afară cât a putut de repede.
Ei au fost mai puţini norocoşi decât noi. Sângele ţâşnea afară din fiecare părticică vizibilă a trupurilor lor şi arătau de parcă mai aveau şi alte leziuni grave pe lângă cele vizibile cu ochiul liber. Ne trebuia ajutor. Şi asta repede. Dar unde să găseşti ajutor în mijlocul pădurii în Virginia? Am fi putut la fel de bine să ne punem un afiş pe maşină care să spună "CONDAMNAŢI LA MOARTE". Am încercat să chem o ambulanţă dar din nefericire ne aflam în afara razei de semnal. Sebastian s-a dus să caute ajutor iar noi ceilalţi am rămas în locul în care eram aşteptându-l şi încercând să le oferim primul ajutor celor doi răniţi.
După aproximativ o jumătate de oră Sebatian s-a întors cu o camionetă veche ce părea de pe vremea dinozaurilor. Sau poate şi mai veche dacă era cu putinţă? Chiar dacă nu era un vehicul clasa întâi era suficient de spaţioasă pentru noi. Şi era sigurul ajutor pe care îl puteam primi acum, deci să nu ne plângem. Drumul până în cel mai apropiat oraş nu a fost foarte lung. Iar şoferul, Bill, nu a pus nicio întrebare despre starea noastră tot drumul. Bănuiesc că nu era nevoie. Sebastian îi povestise tot.
Odată ajunşi în oraş ne-am îndreptat spre spital. Dar pentru mine drumul până acolo devenea din ce în ce mai înceţoşat şi imediat negura grea a inconştienţei m-a prins în ghearele ei. Am pierdut noţiunea timpului. Practic se oprise în loc. Poate că am stat aşa minute în şir. Sau ore, sau poate chiar zile...
Habar n-am. Tot ce ştiu însă este că atunci cănd m-am trezit veştile pe care aveam să le aud nu au fost... Ăăăăm... Tot ce pot să spun despre ele e că au fost groaznice. Mă durea capul îngrozitor şi eram complet dezorientată. Am început să bolborosesc chestii aiurea despre Jennyfer dar nu sunt sigură exact ce era cu lucrururile alea. Dar cred că nu are importanţă. Dacă avea aş fi ştiut.
Spitalul era debusolant. Pereţii erau de un alb bolnăvicios, faianţa era verde albăstrui- foarte deschisă la culoare- ,totul era un mediu steril staniu. Iar mirosul... Ei bine... Mirosea a spital, ce pot să spun mai mult? Perdeaua care separa patul meu de cel învecinat era puţin ruptă şi zdrenţuită. Oare cum de avusem norocul să ma aflu într-un spital aflat în paragină? Măcar eram vie. Am încercat să strig după cineva care să-mi ofere detalii despre ce sa întâmplat. Nu suportam să fiu neştiutoare. Dar vocea  mea pur şi simplu refuza să-mi  iasă din gâtlej. După câteva încercări am reuşit să chem asistenta.
          Când a tras perdeaua am îngheţat pe loc. Aparatul care îi măsura pulsul vecinei mele de salon arăta numai o linie continuă iar sunetul scos de maşinărie iţi zgâria urechile. Jennyfer era moartă.