Capitolul 4

            Capitolul 4
         Aveam aproape tot ce aveam nevoie pentru ritual în afară de sânge de animal. Dar pe acela îl voi lua de la bucătărie când ajungem înapoi. Nate a propus să mergem să mancăm ceva. Aşa că mergând pe autostrada 196 am cotit pe strada 48 şi ne-am îndreptat spre un restaurant Mc'Donalds. Chit că se făcuse deja ora nouă, asta nu însemna că nu erau mulţi oameni acolo. Parcarea era foarte aglomerată iar clădirea din cărămizi roşii părea că nu mai avea mult până să scuipe oamenii afară. În timp ce Nate stătea la coadă pentru a cumpăra mancarea, eu m-am făcut confortabilă la o masă. Trecură cam cinci minute apoi Nate işi făcu apariţia cu o tavă pe care se aflau doi chesseburgeri, cartofi prăjiţi, două cola şi un Mc' Flury.
          - Presupun că preferi alt gen de mâncare dar doar atât ne permitem momentan.
          - Îmi plac specialităţile italiene dar e OK.
          - O să ţin minte asta data viitoare când o să mai ieşim.
          - Să mai ieşim? am repetat eu tărăgănând, în mod clar flirtând.
          - Păi ce? Nu ai vrea să ieşi cu mine?
Dacă nu avea ochii ăia fermecători, verzi, în mod clar m-ar fi deranjat grandomania.
          - Hai, stai jos, am schimbat repede topica purtând acel zâmbet şarmant al meu.
S-a aşezat şi am început să vorbim. Pare o imagine destul de interesantă: fata misterioasă şi şarmantă flirtând cu băiatul fermecător cu ochii verzi ce are deja o prietenă. UPS! Aş face bine să mă opresc din flirtat. Nu prea îmi place să mă bag peste, oricât de mult aş urâ-o pe tipa fiţoasă.
          - Şi deci, ce te-a făcut să te furişezi afară? Pentru ce erau lucrurile astea? întrebă Nate cu nedumerire în ochi.
          - Sunt pentru concursul de talente.
          - Cel de Helloween?
          - Da, l-am luminat eu.
          - Ce ai de gând să faci?
          - O să vezi, i-am zâmbit iarăşi. Dar tu ce cauţi aici? Cu mine...
          - Doar iau o gură de aer, spuse Nate după care îmi făcu cu ochiul.
          - Dar tu nu pare că te furişai...am spus eu după un moment.
          - Păi nici n-am făcut-o. M-a lăsat portarul să ies. Dacă i-ai fi cerut voie, te-ar fi lăsat. Dar nu prea cred, judecând după cum arăţi.
         - Arăt OK!
Asta m-a indignat. Nu-i plăcea cum arăt?! Look-ul meu e super, cum să nu-i placă?
          - Nu la asta mă refeream. Se vede că mergi în oraş. Pentru că nu porţi uniforma lor şi ai ghiozdanul.
Luă o înghiţitură de cheesseburger apoi continuă. Şi defapt, arăţi ca o şcolăriţă desprinsă dintr-un anime.
          - Look-ul meu e goth! L-am contrazis eu.
          - Corecţie: o şcolăriţă-anime-goth.
Am răsuflat îmbufnată iar el a văzut asta şi a ontinuat spunându-mi că-i place. Asta m-a făcut să vreau să zâmbesc dar m-am horărât să-l fierb puţin şi să mă prefac supărată pentru amuzament.
          - Hei! Am zis că îmi place, nu mai fi supărată ! Chiar îmi plac fetele gotice şi rockeriţele!
Auzind asta am cedat.
          - Serios? Eşti rocker?
          - Mai mult metallhead.
          - Uau, nu pari!
          - Ştiu. Părinţii...Mă obligă mama să ma tund...Păcat.
          - Mare păcat. Cred că ţi-ar sta super cu plete.
          - Cred şi eu.
Mai departe, pănă la încheierea serii am vorbit despre muzică. Am aflat că trupa lui preferată e Sabaton. Am continuat să vorbim despre  trupele pe care le ascultăm, despre concerte, despre cântăreţi...
          - Super! Mereu am vrut să învăţ să cânt la chitară!  zise el.
          - Eu te-aş fi învăţat dar chitare mea e acasă, în Virginia.
          - Poate cu o altă ocazie, îmi făcu cu ochiul. Dacă mă înveţi să cânt la chitară, te învăţ cum să porneşti o maşină fără chei.
        - Cum ai învăţat totuşi?
        - E o poveste foarte lungă, de mult uitată în Transilvania. Am călătorit mult apropo.
         - Hmmm...Interesant. Trebuie să-mi povesteşi mai multe despre tine.
          -Îţi povestesc în drum spre casă. Ar cam trebui să ne-ntoarcem.
Ne-am ridicat şi am mers spre maşină. Am alimentat la benzinăria de vizavi şi am făcut o scurtă oprire la Starbucks, de unde am luat două capucino. Drumul spre casă nu a fost cine ştie ce. Am râs şi ne-am povestit unul altuia faze amuzante pe care le-am făcut cu prietenii. El călătorise foarte mult vara trecută. În schimb eu nu am fost decât în camping şi la pescuit. Când am ajuns înapoi mi-am dat seama că exista totuşi o problemă. Cum să ne furişăm înăuntru neobservaţi? După un minut de gândire Nate a venit cu soluţia salvatoare. A parcat maşina directoarei unde fusese înainte să o furăm şi apoi am ocolit la pas spre un vechi turn abandonat din spate al castelului. Era foarte dărăpănat şi sinistru. Nu îmi plăcea deloc acolo. Peste tot era plin de praf şi pânze de paianjen. Mă mir că n-am auzit şobolani. Clădirea arăta de parca stă să cadă dar Nate a zis că e OK. Nu eram foarte sigură de asta atunci când am urcat scările spiralate din lemn putred. După şase trepte am auzit un pârâit iar lemnul de sub picioarele mele a plesnit. Am rămas pe loc îngheţând de panică. Nu e o înălţime foarte mare dar tot îmi era frică...
Mintea mi s-a blocat iar tot ce mai puteam gândi era " nu te uita în jos! Nu te uita în jos! Nu te uita în jos!..."
          - Nu te uita în jos! Spuse Nate de parcă mi-ar fi citit gândurile.
A coborît două trepte pentru a ajunge la mine apoi m-a luat de mână şi m-a făcut să continui să urc. Eu neavâd ce face, l-am urmat cuminte pe spirala ameţitoare. Era aşa de linişte acolo...Aproape plăcut dar sinistru. Întunericul morbid te măcina pur şi simplu şi ăsta era singurul inconvenient. Asta şi pânzele de paianjen...şi paianjenii...şi paragina...şi tot.
Dar hai să nu ne plângem, cel puţin eram cu Nate...Vreau să spun că cel puţin eram neobservaţi. Pe măsură ce urcam vedeam că Nate începe să se simtă deiferit. De la băiatul fermecător, şarmant şi plin de viaţă a trecut la băiatul agitat, încordat care respiră încet şi întrerupt. Aerul începea să prindă mai multă densitate în jurul lui şi pielea mea se făcea de găină din pricina răcorii ce coborâse brusc peste noi. Nate începu să tremure şi îmi strânse mâna mai tare, destul de dureros. Au! Hei, ce te-a apucat?! am ţipat eu.
          - Eu...Nimic...Îmi cer scuze...
Păi asta fost mult mai mult decât ciudat şi m-a lăsat făra glas. Întunericul şi liniştea mă sfărâmau prea tare ca să mai scot un cuvânt. Pe măsură ce urcam mi-am dat seama că totul revenise la normal în atmosferă. Mintea mea nu procesa întâmplarea...M-a lasat total învăluită în ceaţă, foarte confuză. Încă un gând de adăugat pe lista gândurilor ce mă ţin trează...
Trecură deja cinci minute de când tot urcam şi urcam. Spirala se trminase deschizând un coridor întunecos care făcea legătura cu restul castelului. De-a lungul coridorului era o serie de uşi din lemn putred. Nate nu-mi dădu încă drumul de la mână. Am pornit mai repede împreună pe coridorul întunecat. Uşile erau deschise şi am putut zări dormitoarele. După ce Nate se calmase din orice l-ar fi apucat, am început să devin eu agitată. Văzând asta, Nate şi-a scos telefonul şi a pus puţină muzică. Am început să ascultăm Hemmarfall, I want out iar când a ajuns la refren deja cântam amandoi. Drumul înapoi a devenit mult mai plăcut decât înainte. Muzica ne relaxa pe amândoi şi începeam să ne distrăm din ce în ce mai mult. Tot drumul am cântat de zor până ce însfârşit ajunsesem în partea luminată a castelului. Mi-am dat seama că ne aflam în aripa băieţilor.  Am fost acolo o singură dată în prima mea zi, cand mi-a făcut Elenore un tur al şcolii. În loc să intre în camera sa, Nate m-a condus până în faţa uşii mele.
          - Mulţumesc că te-ai oferit să vi cu mine în oraş.
          - A fost plăcerea mea.
A urmat o clipă de tăcere prelungită în care el s-a uitat în ochii mei. Inima a început să-mi bubuie de parcă voia să-mi spargă pieptul iar pentru o secundă am crezut că mă va săruta. În aer se simţea iar acea densitate nedesluşibilă şi între noi începea să se simtă o anumită electricitate. Era de parcă scoteam amândoi fulgere. Nu numai eu eram vrăjită, ci şi Nate era vizibil emoţionat. În ochi avea o sclipire aparte iar zâmbetul său era cel mai drăguţ pe care l-am văzut vreodată. Tăcerea insista între noi însă nu s-a întâmplat nimic. Mi-a făcut cu ochiul şi a plecat pur şi simplu, lăsându-mă pe mine să mă uit în gol. După o secundă m-am întors şi am apăsat pe cleanţă. Am intrat şi m-am proptit de uşă, aţintindu-mi privirea plină de vise în tavan.
- Unde ai fost? m-a întrerupt Elenore din dulcea vrajă a visării ce mă cuprinse.
- În oraş. A trebuit să cumpăr câte ceva pentru concursul de mâine.
În momentul de faţă aveam pe chip un rânjet malefic ce părea să o fi speriat puţin pe Elenore.
          - Şi... Ai fost singură?
          - Nu. Nate s-a oferit să mă însoţească.
          - Ahaaa! Râse prietena mea. Deci de aia eşti aşa...ameţită...
Nu am mai spus nimic. Obrajii începuseră să mă ardă iar dacă m-aş putea vedea aş băga mâna în foc că m-am înroşit ca racul.
          - Nate e greu de obţinut, să şti. E în ultimul an şi toate fetele umblă după el. Mă avertiză Elenore.
Minunat! Exact scenariul la care mă gândisem! De ce mă tot urmăreşte chestia asta? Fără alte comentarii am început să mă schimb în pijama şi m-am băgat în pat. Nu puteam să dorm şi mă uitam la baldachinul de deasupra mea. Era aşa de linişte... Singurele sunete care se mai auzeau erau sunetele respiraşiei mele şi ale lui Elenore. Întunericul ne înghiţea încetul cu încetul şi începeam să închid ochii, dar tot nu puteam să dorm. Am oftat zgomotos iar asta i-a atras atenţia colegei mele de cameră.
          - Nici tu n-ai somn? întrebă aceasta.
          - Nu...Mă gândesc...
          - La Nate? Aşa e când eşti îndrăgostită.
          - Lasă asta, Elenore. Tu de ce nu poţi să dormi?
          - Mă tot gândesc...
          - La ce?
          - La mai multe... La viitor, la prezent...la trecut...Toate sunt trecătoare. Mă sperie sperie faptul că orice se poate întâmpla iar timpul ne este răpit constant. Oftă. Nu ar trebui să-mi bat capul. Oricum nu pot schimba nimic.
          - Elenore, e normal să te sperie. Dar cum ai zis şi tu: nu poţi schimba nimic aşa că nu are rost să-ţi baţi capul. Dormi.
          Ea nu mai spusese nimic şi am presupus că doar încerca iarăşi să adoarmă. Cât despre mine? Eu mai stăteam trează. Mă tot gândeam la Nate. Dar nu aşa cum presupuse Elenore. Mă gândeam la întâmplarea din turn. Ce se întâmplase cu el?  De ce tremura aşa? Eram singura care a simţit schimbarea din atmosferă? Întrebările astea mă nelinişteau încontinu. Dar nu îi puteam spune prietenei mele, ar fi speriat-o. Aşa că am continuat să privesc baldachinl de deasupra patului. Am stat aşa câteva ore până când însfârşit am adormit. Cu toate că nu dormisem prea mult eram suficient de odihnită. La ora şase am îmbrăcat repede un tricou cu trupa Xandria şi o pereche de jeanşi verzi şi am plecat să ajut la bucătărie. Am salutat-o pe bucătăreasă apoi ea mi-a dat câteva sarcini. Prima dintre ele a fost să pregătesc omletă pentru toată lumea. Apoi a trebuit să aşez masa. Asta a durat ceva din moment ce erau o sută şi ceva de lucuri de ocupat. După asta a trebuit să mă grăbesc sus şi să mă schimb pentru a nu întârzia la micul dejun. Am luat o rochie galbenă şi am coborât la masă. Nu pot să spun că era foarte gustoasă dar am mancat oricum, la fel şi ceilalţi. În timp ce mâncam mă uitam după Nate.  Dar acesta nu era de zărit. În schimb, uitându-mă în dreapta mea la câteva scaune distanţă, o puteam zări pe fata fiţoasă cu care mă ciondănisem în prima mea zi. În stomac mi s-a pus un nod iar pofta de mâncare mi-a pierit.
          După micul dejun m-am îndreptat spre primul curs, biologie. Mă uitam după Nate pe holuri, prin mulţimea de adolescenţi grăbiţi îmbrăcaţi în hainele acelea ridicole pe care suntem siliţi să le purtăm. Dar tot nimic. Oare de ce nu era de găsit?
          La oră profesoara ne povestea despre schimbarea structurii moleculare a apei în funcţie de vibratii. Nu prea o ascultam dar tot am prins câte ceva.  Totuşi nu puteam să mă concentrez la nimic. Voiam neapărat să vorbesc cu Nate şi să aflu ce se petrecuse în turn. Minutele trecură în şir iar ora se sfârşise. În timp ce-mi adunam lucrurile mi-am zis că am nevoie de nişte aer. Rămăsesem ultima din clasă şi voiam să ies dar atunci apăru Lilyth, una dintre puţinele mele colege. Era o tipă super! Foarte vorbăreţă, chibzuită şi plină de viaţă. Avea părul şaten închis,creţ şi tuns foarte scurt.
          - Mergi la balul de diseară? M-a întrebat ea.
          - Bineînţeles că merg! Cine ştie ce băieţi drăguţi or să fie acolo? I-am replicat eu făcându-i cu ochiul. Ea a chicotit scurt şi am ieşit amândouă din clasă părlăvrăgind de una şi de alta. Ne-am îndreptat spre grădină şi acolo ne-am petrecut pauză. Foarte mulţi adolescenţi ieşiseră afară. De obicei aşa era în toate pauzele. Eu nu am ieşit aşa de des la început pentru că mi-a trebuit timp să mă acomodez cu noii colegi, noua şcoală şi cu faptul că locuiesc aici. Ultima oră era de psihologie. Profesorul vorbea despre mesajele ascunse în subconştientul nostru şi cum ies acestea la iveală în timpul viselor. Vise...
Asta m-a pus pe gânduri. Ce visam eu despre Jennyfer? Visam despre ea în fiecare noapte dar niciodată nu reuşeam să-mi amintesc ce anume. Să fie oare legat de accident? Sau de momentul când am realizat că murise? Oare ce  mesaj ascuns în subconştientul meu era legat de ea?  Poate îmi era doar dor de ea. Şi poate ar trebui să fac o vizită mormântului ei împreună cu tata. Iar dacă se simte mai bine, poate ar putea veni şi mama... Of Doamne! Cum au luat lucrurile întorsătura asta? Acum un an eram doar o familie obişnuită: un tată protector, o mamă binevoitoare, o geamănă rebelă şi una timidă...Cum se ajunsese la asta? Şi ce dor îmi era de mama în momentul ăsta!  Dar nu prea am ce face. O voi lăsa să-şi revină. În fond şi la urma urmei, de asta mă aflu aici. La sfârşitul orei proful ne-a anunţat că vom da un test din lecţia predată astăzi. Dar eu, ca de obicei, nu am fost atentă la nimic...
Şi din nou aşa au decurs toate orele de astăzi. Profesorii vorbin, elevii ascultând iar eu visând ori find plecată cu gândul în altă parte. La sfârşitul orelor Lilyth a luat-o pe  Kathrine, colega ei de cameră, şi au plecat amândouă spre clubul de desen. Fetele astea două îmi cam aduc aminte de mine şi Elenore. Una dintre ele e plină de viaţă iar alta e timidă.  Ce păcat că eu şi Elenore nu suntem colege de clasă! M-am dus să văd ce mai face prietena mea şi am găsit-o probând ţinute la noi în cameră.
          - Te dichiseşti pentru diseară? am întrebat eu ştrengăreşte. Era un bal unde trebuia să vi deghizat în ceva dar eu mă strofocam mai mult cu concursul de talente.
          - Ce părere ai? îmi ceru ea sfatul.
Era costumată într-o zână cu aripi imense. Rochia îi era mulată şi foarte scurtă dar avea mult prea mult slipici. I-am arătat către un alt costum de pe pat şi i-am spus să îl încerce pe acela.  Acesta era un înger. Îi venea sublim! Ţinuta era simplă şi îi punea formele în valoare, făcând-o să arate precum o zeiţă afrodisiacă. Şi totuşi arăta aşa de impecabil, aşa de pură...
Când i-am spus părerea mea în legătură cu costumul ea mi-a zâmbit şi mi-a spus că o să fie şi fostul ei prieten acolo. Spera să-l impresioneze. Eu m-am gândit că nu are rost dar văzându-i strălucirea de pe chip nu am vrut să-i ruinez speranţa. Adică ce era rău să iubeşti până la urmă?

Capitolul 3

            Capitolul 3
          - Sper că eşti conştientă de grvitatea faptelor pentru care te afli aici, domnişoară Rosselle, m-a apostrofat directoarea cu o privire dură. Cu greu îmi venea să cred. La început nu mi-a părut genul de persoană fermă. Îmi părea aşa de indulgentă...Acum însă constat că m-am înşelat. În ciuda aspectului dulceag, îi scăpărau fulgere din privire.
         - Ăăăm...Eu...Îmi cer scuze pentru ce i-am făcut fetei ăleia în cantină. Pe faţa mea chiar se citeau regretul şi compasiunea dar nu s-a lăsat păcălită.
          - Aici, la academia Sfânta Maria noi avem o politică strictă legată de comportamentul cuvincios. Este foate diferit faţă de fosta ta şcoala. Ca să nu mai vorbim despre morale, domnişoară. Cum crezi tu că s-a simţit biata fată?
Biata fată? Nu era neajutorată deloc! Şi a meritat-o. Dacă m-aş putea întoarce în timp aş mai face-o odată.
          - Mdah, eu înţeleg şi chiar îmi pare rău.
          - Nişte simple scuze nu vor fi îndeajuns, domnişoară!
Doamne! Parcă i-aş fi măcelărit întreaga familie! Nici dacă aş fi făcut asta nu ar fi fost destul ca să se enerveze aşa...Dar hai să fim serioşi: o cană fierbinte cu ceai?
         - Dar eu...
Am încercat eu să spun.
          - Va trebui să te pedepsesc. Cea mai indulgentă pedepsă pe care ţi-o pot da, având în vedere faptul că este prima ta abatere, este munca la bucătărie. În fiecare zi înainte de micul dejun şi cină. Până ce voi considera că ţi-ai schimbat comportamentul nu mai avem ce discuta. Poţi pleca acum.
Şi am ieşit din birou. Nu îmi suna aşa de rău. Mai gătisem şi înainte. Dar la gândul că mă voi trezi aşa de dimineaţă...
M-am îndreptat spre cursul meu de istorie. Când am ajuns am deschis uşa, m-am aşezat în bancă şi am aşteptat cuminte ca restul orelor să treacă. De fapt cam asta fac la toate orele mereu. De data asta ziua a trecut ca-n zbor. Elenore m-a sfătuit să-mi găsesc câteva activităţi extracuriculare. Deci, prin urmare, m-am dus în clădirea principală şi m-am uitat pe un panou înţesat cu pliante, anunţuri şi reclame.
                        *Club de istorie a artei
                        *Club de expresivitate artistică (desen, pictură)
                        *Club de muzică
                        *Club de scrimă
                        *Club de dans de societate
                        *Club de literatură
Am stat aşa vreo două minute, holbându-ma la acel pliant. Nu mă atrăgea nimic în mod special. Poate doar muzica şi dansul. Am plecat, mohorâtă, spre camera mea. Era deja şase seara. Directoarea Jetsky nu mi-a spus exact de când aveam să încep lucrul la bucătărie aşa că m-am hotărât să încep de mâine. Chiar dacă defapt nu era alegerea mea. Stăteam liniştită întinsă pe pat şi pierdută în gândurile mele. Mă gândeam la mama, la prietenii mei, la tot ce am lăsat în urmă. Nu era ca şi cum nu aveam să-i mai revăd vreodată. Atunci de ce eram aşa de îngândurată? Îmi era dor de ei.  Dar se puteau descurca şi fără mine. Gândul îmi aluneca apoi la Jennyfer. Pe ea ştiu că nu aveam să o revăd. Asta mă făcea să fiu depresivă. Mă gândeam la toate momentele petrecute împreună de alungul anilor. La râsete, la certuri ca-n-tre surori, la conexiunea nostră specială. Singurul loc unde puteam să o revăd este pe tărâmul viselor.
          Uşa se deschise iar în cameră intră Elenore. Mi-a spus că sunt chemată la bucătarie. Fir-ar! Fata arăta la fel de posomorâtă ca mine. Şi nu era aspectul ei obişnuit, timid. M-am gândit că s-a întâmplat ceva dar până să vorbească erau doar presupuneri. Nu am  mai pierdut mult timp şi am plecat acolo unde era nevoie de mine.
Bucătăria era uriaşă. Arăta precum încăperile pe care le vezi în filmele de epocă medievală. Dar era de aşteătat din moment ce ma aflu într-un castel. Bucătăreasa, Bethany, m-a pus să spăl nişte brocoli apoi să-l tai cubuleţe. Cina de astăzi consta în curcan la cuptor cu garnitură din mix de verdeţuri. Hmmm...Destul de uşor pentru prima mea zi. Mi s-a făcut poftă numai inspirând aroma apetisantă şi fragedă a mâncării calde, eu fiind lihnită de foame. Dar presupun că satisfacţia de a mânca va fi şi mai mare din moment ce am ajutat la prepararea cinei. Oricum a fost distractiv, nu e o pedeapsă aşa de rea. Bethny m-a sfătuit să vin data viitoare îmbăcată în haine mai puţin frumoase pentru a nu le murdări pe acestea. Ea purta o ţinută umilă.
          Masa a fost lipsită de incidente dramatice cu fata fiţoasă. Elenore nu si-a făcut apariţia. Când am ajuns în cameră am găsit-o pe Elenore plângând. Gemetele ei răsunau puternic pe întreg holul. Hohotele sale de plâns erau profund îndurerate şi am rămas uimită. Oare ce anume putea să-i fi provocat o asemenea durere sufletească?
          - Elenore! Doamne, ce-ai păţit?
Ea nu fu capabilă să-mi răspundă din pricina plânsului. Mă durea să o văd suferind. N-o cunoşteam de multă vreme dar mi se părea aşa de luminoasă! O fată ca ea nu ar trebui să sufere. Când însfărşit s-a oprit, vocea îi suna înnăbuşit.
          - S-sunt OK...Nu vreau să te încarc cu problemele mele.
          - Dar nu mă încarci. Te rog, povestşte-mi. O să încerc să te ajut.
          - Nu, lasă...
          - Haide!
După o  pauză de un minut răspunse însfârşit:
          - E vorba de fratele meu. S-a îmbolnăvit...Şi...Ş-ş...
Izbucni în plâns iarăşi. Am luat-o în braţe şi am lăsat-o să se descarce. Eu nu prea eram pricepută la astfel de lucruri, Jenny era. Deşi sora mea nu se îmbolnăvise ştiam cum se simţea...Sora mea era moartă.
          - Elenore, dacă s-a întâmplat asta încă mai exista speranţă. O să se facă bine!
          - Nu...Nu înţelegi...El...
          - O să fie bine! Nu e mort, geamăna mea da!
După ce am rostit asta am relizat cât de dură am fost cu ea. Elenore...Eu...Îmi pare rău, nu am vrut să fiu...
          - E OK. Ai dreptate. În totalitate.
S-a ridicat de pe podea, din colţul unde stătuse şi s-a aşezat pe pat izloându-se în tăcerea morbidă. Chiar a durut-o ciocnirea bruscă cu realitatea, dar nu cred ca mai are puteri să plângă. A adormit într-un somn bine meritat. Îmi imaginez cât de obosită şi stoarsă de vlagă trebuie să fie după un plâns ca ăsta. Am stat şi m-am uitat la ea cam jumătate de oră apoi m-am pierdut în gândurile mele iarăşi, sau mai bine zis ca de obicei, apoi am adormit. Incidentul de aseară m-a făcut să vreau să ma apropi mai mult de Elenore. Îmi cam aducea aminte de Jennyfer. M-am trezit înaintea lui Elenore pentu a merge la bucătărie şi a ajuta la prepararea micului dejun. Ea dormea liniştită şi am avut mare grijă să nu o trezesc. M-am dus la dulap şi am înşfăcat o rochie de culoarea coralului. Era fără mîneci şi era sidefată, împodobită cu voal. Aş fi vrut să o îmbrac dar mi-am amintit spusele bucătăresei Bethany despre îmbrăcăminte. Aşa că am luat un tricou cu trupa Bring me the horizon din bagajul meu şi o pereche de jeanşi verzi. Rochia coral am păstrat-o pentru când termin la bucătărie. Mi-am făcut rutina de dimineaţă şi am pornit pe scări în jos. Astăzi, micul dejun era alcătuit din clătite cu Nutella şi ceai. Îmi lăsa gura apă şi nu m-am putut abţine să nu iau câteva guri de Nutella. Ziua s-a desfăşurat ca de obicei iar seara am sta de vorbă cu Elenore.
          - Hei, cum a mers la bucătărie? m-a întrebat ea.
          - Păi a fost OK. Doamna Bethany mă menajează.
          - Deci nu e o pedeapsă prea rea?
          - Nici decum! Am răspuns eu.
Asta cred că a fost cea mai lungă conversaţie a noatră de până acum. După o tăcere de cinci minute i-am zis că vreau să îi spun ceva.
          - Ştiu că noi două nu suntem prietene prea apropiate dar aş vrea să încercăm să fim, te rog. Îmi pari de treabă. În plus îmi cam aduci aminte de cineva. I-am zâmbit şi nu i-am mai spus de cine îmi aducea aminte, adică de Jenny. Mi-a zâmbit şi mi-a spus că i-ar plăcea. Apoi a trecut -mai greu- peste timiditatea faţă de mine şi am început să vorbim despre tot felul de mărunţişuri. Mi-a povestit despe familia ei, despre casa ei, despre ce îi face plăcere şi am descoperit că este o persoană minunată. Am început să ne apropiem iar eu i-am povestit despre mine. Când a auzit despre Jenny m-a îmbrăţişat plină de compasiune. Am continuat să vorbim până târziu şi am fost amandouă foarte obosite dimineaţă. Am petrecut ziua următoare cu Elenore şi restul zilelor de altfel. Timpul trecea din ce în ce mai repedee atunci când stăteam cu ea. Mă făcea să mă simt foarte comfortabil, apreciată şi binevenită într-un loc ce mi se părea foarte ciudat. Toate îndoielile mele legate de acest loc şi toate neliniştile mele au dispărut. Mă simţeam mult mai sigură pe mine decât înainte să fim prietene. Simţeam că am un suport adevărat. Puteam să îi spun orice. Aşa săptămânile au zburat în şir iar acum eram în luna octombrie cu o zi înainte de Helloween.
          La balul de Helloween se ţinea un concurs de talente la care m-a înscris şi eu. În urmă cu două săptămâni am cunoscut un tip pe nume Andrew care mă scotea din sărite. Mereu se dădea mare şi se comporta ca un dur. Era cam psihopat, clar avea mare nevoie de ajutor. Iar eu mă pregăteam să i-l ofer; chiar în noaptea de Helloween, la concursul acela de talente. Citisem o carte acum mult timp despre ritualuri (şi chiar funcţionau) pe care am luat-o cu mine. Mă pregăteam să fac un "show de magie" în care să il trimit pe Andrew în lumea spiritelor. Ce medicament mai bun pentru un psihopat decât să il omor într-un ritual de faţă cu toată lumea şi să scap nepedepsită? Era ziua de joi. Cursurile se terminaseră mai devreme astăzi pentru că doamna Janette, profesoara de biologie, nu se simţea bine. Aşa că mi-am zis că este timpul pentru mine să ma pregătesc pentru marele meu show. Trebuia să mă strecor afară din şcoală pentru a aduna materialele necesare. Am mers în camera mea să mă schimb. Doar nu puteam merge în oraş îmbrăcată într-o rochie de epocă. Elenore era plecată la clubul de muzică la care ne-am înscris amandouă. Acolo l-am cunoscut şi pe Andrew. Am îmbrăcat o cămaşă neagră şi o fustă ecosez roşie cu carouri negre. Uitându-mă în oglindă m-am gândit că lipseşte ceva...
Mi-am pus o cravată roşie cu cranii şi am încălţat o pereche de bocanci, mi-am luat jacheta şi ghiozdanul şi am plecat. Arătam foarte goth şi îmi plăcea la nebunie.
          Coridoarele erau pustii şi ticsite de linişte. Era absolut perfect. Nu avea cine să mă prindă furişându-mă. Am pornit-o de alungul coridorului pe spre scări. Auzind nişte voci, am coborât scările în fugă. Asta m-a făcut să mă gândesc la o melodie a trupei Nightwish, The escapist şi am început să fredonez în gând. Ajunsesem la parter şi începusem să-mi croiesc drum printre nişte dulapuri spre clădirea principală, unde se afla ieşirea. Când am vrut să înaintez pe coridor, l-am zărit cu coada ochiului pe gardian. M-am pitit sub scări şi am aşteptat să meargă până la baie sau să işi găsescă ceva de lucru astfel încât să nu mă obseve. Mi-am amintit de unul dintre jocurile Zelda şi am început să înţeleg cum se simţea bietul băiat cu care trebuie să joci. Chiar dacă el nu avea sentimente, fiind doar un simplu caracter virtual, îmi închipui cum ar fi trebuit să se simtă dacă ar fi fost real.
          Am stat aşa vreo cinsprezece minute pănă ce  gardianul a mers să ia o gură de aer. Era cam riscant să ies, dar de ce m-ar fi oprit asta? Nu aveam de gând să îmi ratez şansa de a de a fugi. S-ar fi putut să fie singura. Când am ieşit din ascunzătoare, m-am îndreptat pe furiş către uşă şi m-am oprit acolo. M-am ascuns după un dulap şi l-am privit pe fereastră. Se uita la cerul înnorat. Oftă iar apoi dădu să se întoarcă înăuntru. Norocul meu era că stăteam ascunsă în spatele dulapului altfel aş fi fost dusă direct la directoare iar pedeapsa mea ar fi fost mult mai grea decât munca la bucătărie.Însă dacă era să rămănă pe scaunul său până ce i se termină tura, asta ar însemna că aş rămâne captivă aici!
          Gardianul a luat un pachet de ţigări Mallboro apoi a ieşit. Îmi ţinusem respiraţia până să iasă şi încremenisem ca o stană de piatră. Bătăile inimii imi acceleraseră şi simţeam un nod în stomac din cauza stresului dar acum am răsuflat uşurată. Nu se terminae şi tot mai aveam o şansă. Am aruncat un ochi pe fereastră. Şi-a aprins ţigara apoi a făcut câţiva paşi. Stătea în poziţia perfectă. Era cu spatele la o tufă ce se afla fix lângă uşă. Stătea cam la trei metri deci nu aş fi fost în raza lui vizuală dacă aş fi ieşit acum. Am ieşit din ascunzătoarea mea şi m-am îndreptat spre tufă rugându-mă să nu fiu prinsă. Când am intrat în tufă s-a auzit un foşnit dar nu l-a băgat de seamă. Sau poate că da, dar nu i-a dat prea mare importanţă, gândindu-se că poate era doar vântul. Ce-i drept, bătea destul de tare în seara asta. Am stat două minute în tufă apoi el a intrat. M-am furişat pe sub geamuri apoi am luat-o la fugă spre ieşirea din şcoală. Am traversat grădina trecând pe lângă statuia îngerului apoi m-am uitat în urmă din mers. Când mi-am întors privirea în faţă m-am ciocnit de Nate.
          - Cum se face că te ciocneşti de mine de fiecare dată când ne vedem?
          - Oh! Hei, Salut! Ce cauţi aici?
Îmi zâmbi ştrengar iar ochii lui erau strălucitori. Avea nuanţa aceea de verde crud şi apetisant precum un strugure. Greşesc: el era apetisant!
          - Dar tu? Arată de parcă vrei să te furişezi afară.
I-am zâmbit înapoi.
         - N-ai să mă convingi să-ţi spun unde mă duc.
         - Hmmm...Nu-i nevoie.
         - Nu?
         - Nu, pentru că vin cu tine. N-am să las o fată ca tine să umble singură pe întuneric.

După un moment de ezitare am fost deacord. Poarta era încuiată dar din fericire Nate se pricepea la intrări şi ieşiri prin efracţie. Folosind cheia de la dormitorul lui şi o piatră a descuiat poarta. Ne-am îndreptat către parcare şi am "împrumutat" maşina directoarei. Nate a pornit-o în două minute iar acum ne îndreptam spre oraş.
          Pentru a face cea ce mi-am propus aveam nevoie de materiale mai neobişnuite şi nu ştiam cum să le obţin avându-l pe Nate prin prejmă.
         - O seară liniştită, nu? Începu Nate conversaţia când intram în oraş.
         - Mda, o seară ca oricare alta.
         - Ce vrei să spui? Nu e o seară obişnuită. Mă ai pe mine prin prejmă.
         - Trebuie să cumpăr câte ceva. Te deranjează dacă mă aştepţi undeva?
         - De ce? Ai secrete întunecate?
M-am uitat spre el rînjind cu subînţeles. Dar în ciuda încercării mele de a părea sinistră în glumă, am fost chiar dulce.
          - Cele mai întunecate...
 Voce mi-a sunat măgulitoare şi părea ca şi cum flirtam.Oare chiar o făceam? Adică... Nate era un tip drăguţ.
          - Super! Voi veni cu tine. Îmi plac fetele misterioase.
Grozav... E ca un ghimpe-n spate! Mai rău ca o lipitoare! M-am gândit eu. O fi Nate drăguţ dar trebuia să scap de el. După câteva minute în care am tot cotit pe străzi mai retrase ale oraşului Hinesville, am ajuns într-un cartier întunecat unde am găsit însfărşit un magazin cu cristale. Când am desdchis uşa a sunat clopoţelul de la intrare. M-am uitat împrejur...
Era un magazim micuţ, ticsit cu tot felul de pietre şi talismane. Peste tot erau cristale în formă brută : ametist, peridot, quarţ, opal...Dar şi foarte multe modelate: delfini din acvamarin, broaşte ţestoase de onix, bufniţe din ochi de tigru, şoimi din ochi de pisică...lapislazuli, sodalit...
Pe toate rafturile, pe toate etajerele şi în toate vitrinele numai talismane şi pietre. Am studiat cu atenţie tot ce aveam în jur în căutarea a cea ce aveam nevoie. Nate era în celălalt capăt al magazinului şi se uita la un talisman cu pene. Mie mi-a atras atenţia o grămadă mare de mărgele din angelit. Erau o mulţime, peste o sută. Şi erau exact cea ce aveam nevoie pentru ritual ca să pot întra în contact cu lumea spiritelor. A apărut vânzătoare şi m-a văzut interesată de mărgele. Era defapt un colier-talisman. Vânzătoarea a spus că sunt pentru amenajare interioară.  Chiar dacă nu ăsta era scopul meu, le-am cumpărat şi m-am îndreptat spre ieşire. Apoi mi-am adus aminte că îmi trebuia un talisman de onix, pentru protecţie. Era un inel. În total am cheltuit treizeci de dolari în acest magazin. Mai departe ne-am îndreptat spre o stradă la jumătate de oră distanţă de unde am cumpărat lumânări negre şi un borcan cu esenţă de lavandă. Nate a părut nedumerit când a văzut ce am cumpărat. Nu mi se părea aşa de ciudat. Dar hei! A zis că îi plac fetele misterioase...

Capitolul 2

       
             - Bună, deranjez?
Vocea sa suna precum clinchetul unu clopoţel. Era o fata timidă din câte se părea. Blondă, înaltă cu ochii verzi. Avea trăsăturile feţei foarte fine. Mai că ai spune perfecte.
          - Nu. eu doar probam nişte rochii. Tu trebuie să fi colega mea de cameră presupun. Numele meu e Synthia.
          - Eu sunt Elenore. Elenore Moore.
          - Încântată.
Mi-a zîmbit sfios după care s-a dus către pat şi şi-a aşezat bagajele langă el. M-am uitat un răstimp la ea fără ca aceasta să observe, aşteptând să spună ceva. Dar nu a spu nimic. Aş fi vrut să fi început eu o conversaţie şi aş fi putut spune atât de multe lucruri însă văzând cât este de timidă am hotărât să n-o presez. O să ne obişnuim una cu cealaltă încet. Ea începuse deja să se pregătească de culcare şi m-am hotărât să fac şi eu acelaşi lucru. Am scotocit în bagajul meu după o pereche de pijamale, lenjerie intimă şi o pereche de papuci de casă. Am întrebat-o pe Elenore unde este baia iar ea mi-a spus că este în capătul coridorului. Mi-am înşfăcat obiectele de toaletă şi am plecat să fac un duş relaxant. După o zi aşa de lungă mi-am spus că mi-ar prinde bine unul lung şi fierbinte. Cine ştie? Poate jumătate de oră?
Baia era în acelaşi stil ca şi restul încăperilor dar umpic mai modernă. Nu se zăreau nicăieri duşuri. Doar o cadă uriaşă săpată în podeaua de piatră. Era plină cu apă deja iar pe lângă asta la suprafaţa apei pluteau petale de trandafiri roz. OK, mrge şi o baie relaxantă. Poate şi mai lungă decât duşul pe care îl programasem. Am găsit o cutie cu lumânări parfumate într-un dulăpior şi m-am gândit că mi-ar prinde bine.
           Am dezbrăcat rochia splendidă pe care o purtam,roşie, şi am lăsat-o să cadă de-a lungul trupului meu. Am aşezat-o frumos pe un fotoliu aflat în baie apoi am păşit pe piatra rece spre cadă. Am intrat uşor în apa caldă, lăsându-mi pielea să se obişnuască treptat cu schimbarea temperaturii. Mă scufundam lent şi mă simţeam divin. Apa îmi înghiţea trupul încetul cu încetul şi îmi dădea împresia unor atingeri fine şi catifelate ce îmi mângâiau senzual trupul.
          Eram cufundată până la gât. M-am lăsat pe spate plutind ca-ntr-o piscină şi am lăsat toată tensiunea acumulată în trupul meu să dipară în timp ce eu inhalam mirosul lumânărilor parfumate cu aromă de santal amestecat cu parfumul petalelor de trandafir şi mă relaxam tot mai mult. Am stat aşa ceva timp apoi am început să mă spăl. După baie mi-am stâns părul într-un prosop în vârful capului, mi-am îmbrăcat pijamalele albastre extra pufoase şi m-am spălat pe dinţi. Am ieşit cuprinsă de o moleşeală. Când am ajuns în cameră Elenore adormise. Oricum nu aş fi încercat vreo tentativă de comunicare cu ea încă. M-am băgat şi eu în pat încercând să adorm. Mii de gânduri au început să mi se învârtească prin cap. Oare cum va fi ziua de mâine? Ce fel de colegi voi avea? Cum voi fi tratată? Ce fel de profesori voi avea? Şi ce a vrut tata să zică prin "se vor ocupa nu numai de nevoile tale didactice cât şi de educaţia ta."? Ce, consideră că nu sunt destul de educată? Asta ar fi vina lui...
Mai aveam aşa de multe întrebări. Începeam să-mi fac scenarii despre cum avea să fie ziua de mâine.
Fata cea nouă întâlneşte un băiat drăguţ la care nu are şanse pentru că toate fetele umblă după el sau are deja o prietenă...
Fata cea nouă dă peste nişte colegi absolut grozavi care o ajută să se acomodeze... Încercam să fiu optimistă. Dar nu prea îmi ieşea. Îngrijorările începeau să pună stăpînire pe mintea mea şi mă făceau să mă simt sperioasă. De ce mă simţeam eu aşa? De ce eram îngrijorată? Asta nu îmi stătea în fire. Am început să mă zvârcolesc pe o parte şi pe cealaltă a patului încercând să adorm însă nu puteam. Toate gândurile astea m-au ţinut treză până târziu totuşi am adormit până la urmă. M-am trezit orbită de razele soarelui şi mi-a venit să înjur pentru că nu aveam jaluzele la geam. Păsărelele cântau, aerul era foarte curat. Era o dimineaţă frumoasă. Bineânţeles că din punctul altora de vedere pentru că eu eram obosită. Elenore s-a trezit înaintea mea şi s-a pregătit pentru micul dejun. M-a aşteptat şi pe mine apoi am coborât împreună până în sala de mese. Mă aşteptam să gasesc o sala de mărime medie  plină cu mese la care stăteau copii aşezaţi în găşti exclusiviste dar în loc de asta era o singură masă foarte lungă la care stăteau fete şi băieţi în costume asemănătoare celor din epoca renarcisistă. Mă simţeam ciudat. Se uitau cu toţii la mine şi la Elenore. Ne-au salutat printr-o înclinare a capului - acelaşi gest pe care tot nu îl înţeleg - iar apoi şi-au văzut de discuţiile lor. M-am aşezat pe primul loc liber pe care îl văzusem, pe un scaun din lemn lucios tapiţat cu catifea roşie. M-am uitat de jur împrejur - în mod evident nu sunt obişnuită cu un astfel de decor. Am încercat să găsesc pe cineva cu o faţă prietenoasă cu care să intru în vorbă dar chiar în momentul acela a apărut lângă mine o fata cu părul şaten ondulat şi cu o expresie schimonosită ce exprima ură.
          - Şi tu cine mă rog te crezi? Vocea îi era tăioasă şi insuportabilă.
          - Ămm... Pardon? Ai vreo problemă?
          - Da am. Stai pe locul meu.
          - Ei bine eu am ajuns aici prima deci găseşte-ţi un alt loc!
Toată lumea se uita mirată la noi de parcă am fi fost la vreu show de talente. Probabil am stârnit intrigi cu tonul meu ridicat.
          - Ămm teoretic eu am ajuns prima aici. Sunt în şcoala asta de mult timp deci găseşte-ţi tu alt loc!
         - Şi mie ce-mi pasă? am ridicat din umeri. Fă-mă să mă ridic!
Clar am lovit-o adânc cu replica asta pentru că pe faţa sa se citea uimire şi indignare. Asta îmi provoca o satisfacţie enormă. Arăta de parcă ar fi un copil de şase ani căruia i s-a spus că Moş Crăciun nu există.
          - Tu şti cine sunt eu?
La auzul acestor cuvinte am început să devin frustrată. OK, poate nu merita să mă dau mare din prima zi şi să-mi creez probleme. Dar dacă este un lucru pe care l-am învăţat de la Josh este cum să fac asta. Şi cine spune că nu ar fi distractiv? Pe faţă mi-a apărut un rânjet aproape diabolic şi am început să simulez nişte falsă politeţe.
          - Oh! Îmi cer scuze maiestatea dumneavoastră! Vă rog să poftiţi la masă. Ea a părut evident satisfăcută de cea ce se presupune a fi înfrângerea mea. Doar aşteaptă un moment...
M-am ridicat apucând de pe masă o cană mare plină cu ceai fierbinte de mentă. Printr-un gest rapid tot conţinutul cănii s-a revărsat asupra părului ei.
A icnit din pricina temperaturii şi a fost foarte surprinsă că cineva chiar a avut tupeul să îi facă ei una ca asta. Mai ales în faţa tuturor. Câtă umilinţă! Să fi udată în faţa întregii şcoli de către o necunoscută! M-am uitat în ochii ei ca de viespe apoi am plecat lăsând-o acolo uitându-se lung după mine în timp ce majoritatea fie râdea, fie era uimită. A scos un ţipăt indignat de copilă răsfăţată după care a fugit. Credeam că incidentul nu s-a terminat, că va veni după mine dar n-a fost aşa. Deci prin urmare eu am avut parte de ieşitrea mea dramatică de învingătoare iar ea de o umilinţă cruntă. Cu siguranţă nu mai păţise aşa ceva până acum. În mod evident era genul de regină fiţoasă a şcolii. Cred că după ore va primi o grămadă de încurajări ca " Nu-i nimic, e doar o fată prostuţă, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat dar nu o lăsa să te afecteze."
M-am întors în camera mea trântindu-mă pe patul cu baldachin şi mi-am luat MP3-ul. Mi-am pus căştile în urechi şi am ascultat Nightwish, Everdream. Mă făcea să mă simt chiar şi mai satisfăcută de mine însămi. Aproape că îmi venea să îi sun pe Nicole şi pe Josh să le povestesc şi lor faza. Probabil că ar fi răs copios şi mi-ar fi spus că sunt nebună. Dar ceva din mine îmi spunea că probabil nu ar fi cea mai bună idee să îi deranjez acum. M-am relaxat pierzându-mă în lumea muzicii până să intre Elenore.
          - Doamna Clarison m-a trimis să te aduc la oră, m-a anunţat ea.
Nu am auzit-o aşa de bine aşa că mi-am scos căştile. Hmm?
          - Trebuie să vi la oră Synthia.
          - Neeh. Lasă. Cred că-mi iau zi liberă azi.
          - Te rog haide. O să ai mari problme din cauza asta. Ca să nu mai vorbim de incidentul din cantină.
          - Ah! ce-i cu el?
          - Cred că doamnei Jetsky nu îi va părea prea bine să audă una ca asta.
Directoarea? Părea o femeie de trebă. Ce fel de probleme mi-ar fi putut aduce o cană cu apă din punctul ei de vedere?
          - Stai liniştită, nu va  voi păţi nimic.
Faţa ei era aşa de rugătoare. Părea aşa de inocentă şi în acelaşi timp vizibil dezamaăgită. Cu o voce aproape şoptită, foarte sfioasă mai încercă odată.
         - At- atunci hai pentru mine. Te rog! Eu voi fi cea care va avea probleme dacă nu te aduce.
Nu înţelegeam ce fel de probleme ar fi putut avea ea pe tema asta. În fond şi la urma urmei ea nu făcuse nimic - era o fată prea la locul ei - eu eram cea care refuzase să vină la ora. După asta doar aşteptă în linişte reacţia mea. Mă privi cu ochii aceia pătrunzători, cristalini. Arăta precum un înger. Îmi venea greu să o refuz. Mai ales când o vedeam aşa timidă. Până la urmă m-am ridicat din pat şi am pornit-o amândouă către sălile de clasă. În timp ce urcam scările mă gândeam cum avea să fie când voi intra. Oare ce reputaţie îmi făcusem deja? Fata rebelă care a umilit-o pe regina şcolii. Elenore intră înaintea mea şi se aşeză la loc. Eu eram cam la vreo patru paşi în spatele său. M-am oprit în dreptul uşii, sala şaisprezece... Am bătut la uşă după care am deschis-o. În faţa mea era o femeie cu părul argintiu prins în coc. Era plină de riduri şi cu o expresie dezaprobatoare. La fel ca toate celelalte purta o rochie de epocă. Mjoritatea rochiilor erau frumoase şi însufleţite însă a ei era ştearsă. Era gri şi nu avea nimic care să o scoată în evidenţă.
          - Îţi suntem recunoscători că ai cuvenit să ni te alături. Tu trebuie să fi domnişoara Rosselle. Te rog să iei loc.
De la faţa plină de riduri a doamnei Clarison mi-am întors privirea spre stânga, la figurile ostile ale colegilor care mă priveau. Mă simţeam de parcă aş fi înotat într-un bazin plin cu rechini. Cu toţii mă mâncau din priviri. Nu mă aşteptam să fim cei mai buni prieteni însă totuşi mă aşteptam să fi fost ceva mai primitori. OK, pot să-i fac faţă. Mi-am mişcat picioarele amorţite către ultima bancă din rândul de la fereastră. Doamna Clarison a încept să vorbească despre importanţa lecturii în zilele noastre. Nici nu ştiam sigur ce oră e. Dar auzind-o am presupus că s-ar putea să fie ora de engleză. Ar fi fost bine totuşi să fi consultat orarul. În clasă era o linişte deplină. Cu toţii ascultau cu foarte mare atenţie, doar eu eram cea increddibil de plictisită. Mă pierdusem în gândurile mele şi începusem să visez. Cât de mult aş fi vrut să fi fost la vechea mea şcoala! Cel puţin în momentul de faţă aş fi putut asculta muzică. Mă uitam la ceasul de pe perete şi începeam să fiu hipnotizată de rotitul acelor. Pleoapele îmi erau foarte grele şi începeam să plictisesc chiar şi mai tare. Mi s-a părut că timpul s-a oprit în loc. Parcă trecuse o veşnicie de când intrasem în clasă. Am mai stat aşa o bună bucată de tim până când însfîrşit s-a auzit clopoţelul.
După ce ni s-a dat voie să ieşim din clasă au început să se imprăştie elevii. Eu nu prea ştiam ce să fac având în vedere faptul că nu prea cunoşteam pe nimeni. M-am gandit să o găsesc pe Elenore aşa că am pornit de alungul coridoarelor. Peste tot se găseau elevi care fie încercau să ajungă la cursurile lor, fie părlăvrăgeau între ei. Mă simţeam aşa de ciudat cu unformele astea! Parcă am fi fost în cu totul ş cu totul alte timpuri. Iar decorul...Doamne, unde e epoca modernă?!
Văzând că Elenore nu este de găsit m-am îndreptat spre următorul meu curs, istorie. Pe drum am început să mă pierd în gânduri iar în neatenţia mea m-am ciocnit de cineva.
          -Ah! Scuză-mă, eu...
Mi-am ridicat privirea pentru a vedea de cine m-am ciocnit şi am zărit un băiat. Avea ochii verzi. Părul îi era brunet, creţ iar tenul îi era palid cu o uşoară tentă roşiatică în obraji. Trăsăturile sale erau puţin colţuroase. Arăta extraordinar de fermecător. În ochi îi juca un licăr poznaş care pur şi simplu te ameţea, pur şi simplu îţi fura privirea. De-a dreptul superb...
          -Nu, e-n regulă. Eu îmi cer scuze. Nu te-am mai văzut pe aici. Eşti nouă?
          - Eu...Ăăă, da! Abia ce m-am transferat. Sunt Shyntia Rosselle.
          -Nate Petrov.
După ce s-a prezentat a sunat clopoţelul. Dezamăgită i-am spus că poate ne mai vedem şi am pornit sprea afurisitul ăla de curs de istorie. În ce moment şi-a găsit şi clopoţelul ăla să sune!
          Timpul a trecut la fel de greu la toate orele. După ce s-au încheiat şi restul cursurilor pe ziua de astăzi, m-am îndreptat spre camera mea. Eram cu adevărat obosită şi nu voiam decat puţină odihnă. M-am uitat pe unul din geamurile cristaline ale dormitorului. Afară era fata care a fost umilită de mine de dimineaţă, împreună cu Nate. Un val de greţă s-a abătut asupr mea şi mă simţeam de parcă aş fi primit un pumn în stomac. Cum de era posibil ca cei doi să îşi petreacă timpul îmreună? Plină de regret m-am întins pe pat şi am încercat să adorm. Chiar îmi plăcea tipul. De ce trebuia să fie prietenul scorpiei ăleia? Am închis ochii şi m-a izbit un gând. Mi-am adus aminte de unul dintre scenariile la care mă gândisem noaptea trecută: fata cea nouă dă peste un tip drăguţ la care nu are şanse fiindcă toate fetele umblă după el sau are deja o prietenă. Am adormit u gândul acesta. Dar de data asta nu am mai visat nimic care să îmi displacă. Ba chiar dimpotrivă.
          Când m-am trezit de dimineaţă Elenore m-a anunţat că fusesem chemată în biroul directoarei. Se presupune că ar fi trebuit să fi mers să discut cu ea seara trecută dar Elenore a informat-o că deja adormisem şi s-a hotărât să fie totuşi cât de cât indulgentă având în vedere că era prima mea zi. Oare aveam probleme pentru tipa fiţoasă din sala de mese?

Capitolul I

       
          Am luat cu toţii parte la înmormântare într-o atmosfera evident mohorâtă. Trecuse o lună de cand Jennyfer murise. Eu evident o mai jeleam dar mama a intrat în depresie. Era într-o stare foarte depravată. De fiecare dată când mă vedea arăta de parcă cineva a izbit-o de perete iar apoi i-a sco inima din piept. Uneori începea să şi plângă iar alte ori - foarte rar - când vorbea cu mine îmi mai spunea accidental Jennyfer. Aşa că tata a hotărît să mă trimită la bunica in Wisconsin. Minunat! Timp petrecut cu o bătrână senilă care aparent cu are inimă decât pentru florile ei şi tot cea ce face este să se plângă de una şi de alta. Uau! Nici că se putea mai bine!
După alte două luni petrecute alături de bunica Beatrice am început să mă acomodez. Cartierul nu era foarte mare dar mi-am făcut prieteni. Ce-i drept nu erau foarte mulţi de vârsta mea dar tebuia să-mi petrec şi eu timpul cu cineva, nu? Nici bunica nu ea aşa de rea precum crezusem. Avea momentele ei de bunăstare în care se comporta ca o bunică adevărată. Făcând prăjituri şi toate cele. Dar asta nu schimba cu nimic faptul că eram nerăbdătoare să plec de acolo. Şi nici că se putea ivi o oportunitate mai nedorită.
          Cu două săptămâni înainte să înceapă şcoala tata venise la mine cu o propunere care nu mi-a picat deloc bine.
          - Şcoală internat? am întrebat eu sperând că cea ce auzisem prima dată să fi fost o închipuire a urechilor mele. Aş fi fost înstare să repet asta la nesfârşit până ce răspunsul tatălui meu să fi fost altul,dar nici decum să fie aşa.
          - Şcoală internat, m-a îngânat el. Voia ca pe chipul lui să apară o expresie poznşă, veselă. Dar i se citea seriozitatea în încordarea şi nervozitatea de care dădea dovadă.
          - Ce e asta? E vreun fel de gluma, tată?
          - Nu scumpa mea. Dar ai de ales totuşi. Eu sper că vei face algerea corectă dar trebuie să iau în considerare şi cum te simţi tu legat de toate astea.
          - Şi care-mi sunt variantele?
          - Păi poţi să rămâi aici să stai cu bunica sau poţi să mergi la o şcoală particulară unde se vor ocupa nu numai de nevoile tale diadactice cât şi de educaţia ta. Vei avea parte de o experienţă extraordinară. Îţi vei face prieteni noi de la care ai cu adevărat ceva de învăţat, nu ca puştanii cu care iţi pierdeai vremea.
          - Ah! Şi ce vrei să spui? Că Josh, Jeff, Sebastian şi Nicole nu erau de treabă?
          - Nu scumpa mea, sunt sigur că erau copii buni dar nu puteai să înveţi multe de la ei.
          - Asta e părerea ta! m-am arătat foarte revoltată.
          - O să vezi. O să îţi placă copii de la şcoala aia.
          - Dar tată...
          - Ştiu scumpo. Alegerea îţi aparţine.
OK. Cum a zis, e alegerea mea. Dar ce trebuia să fac? Să accept să îmi petrec doi ani de zile cu o bunică enervantă sau sa accept să merg la o şcoală din care cel mai probabil mă voi simţi ca la închisoare? Păi dacă las deoparte ifosele şi mofturile bunicii... Ah! Şi să nu omitem nici crizele pe care le face când se enervează! Cred că până la urmă nu poate fi chiar aşa de rău cu bunica.
          Nu ştiu ce a fost totuşi în capul meu pentru că până la urmă acceptasem partea cu internatul. A durat ceva timp până când eu şi tata ne-am ocupat de toate formalităţile. Care credeţi-mă nu sunt deloc plăcute decât dacă iţi place hârţogăreala. Mai exact a durat o săptămână. Cea ce însemna ca nu îmi mai rămânea mult timp să mă pregătesc pentru şcoală. Îmi făcusem bagajele. Îmi cumpărasem rechizite şi îmi luaseam " La revedere " de la prietenii mei. Mai erau două zile până la plecarea mea. Aşa că Nicole a dat o petrecere de rămas bun duminică. Mi se părea cam nepotrivit din moment ce ştiam că aveam să mă trezesc de dimineaţă. Dar ce să-i faci? Până la urmă am tăcut şi m-am bucurat de petrecere.
           Am dansat şi ne-am distrat copios toată noaptea. Muzica bubuia în combina stereo adusă de Sebastian iar cam pe la unu şi jumătate i-a venit ideea să facem karaoke. Nicole a fost în centrul atenţiei ca de obicei. Avea o voce sublimă. Cât despre iubitul său, josh, Nu pot spune la fel. Aproape că era să mă înec cu punch-ul de cireşe pregptit de mama lui Nicole când l-am auzit. Era mult prea amuzant şi nu puteam să-mi reţin hohotele de râs. După care a urmat rândul meu şi toată lumea a început să aplaude. Nu vă imaginaţi că aş fi eu cine ştie ce vedetă sau ceva de genul. În realitate vocea mea e chiar mai teribilă decât a lui Josh. Am cântat Kings of lions, sex on fire. După prima melodie cântată gaşca veselă a mai cerut un bis şi uite aşa restul nopţii s-a transformat într-un show de stand up comedy. Care a durat până la cinci dimineaţa. În ziua care a urmat m-am trezit cuprinsă de mahmureală şi am început să cred că vinul băut azi noapte nu a fost o idee aşa de bună. Nu, retrag ce-am spus. Vinul e întotdeauna bun.
           Am urcat în maşină jumătate de oră mai târziu şi m-am hotărât să trag un pui de somn până spre poarta iadului în care s-a hotărât să mă trimită tatăl meu.
          Nu a durat mult până să adorm. De ceva vreme o tot visez pe sora mea. Dar visele sunt întotdeauna confuze şi aproape nicioodată nu reuşesc să mi le amintesc, decât vagi secvenţe indesluşibile câteodată. Aceasta a fost una dintre dăţile în care nu mi-am adus aminte nimic. Tata mi-a spus că iarăşi am mormăit ceva în somn. Dar asta nu mă mai surprinde, am început să mă obişnuiesc de când cu moartea lui Jenny. M-am trezit după ceva timp când tata a oprit maşina. Nu prea aveam idee unde suntem. Când l-am întrebat tata mi-a spus că am ajuns în Georgia. Minunat! Aproximativ patru sute treizeci şi şase de mile distanţă de casă. De ce nu am putut merge la un internat din Virginia?
           M-am uitat împrejur. Jenyfer ar fi iubit acest loc. M-a apucat nostalgia. Am început să mi-o imaginez pe sora mea cea brunetă cu părul prins în coc, îmbrăcată într-un pulover roşu, inspirând aerul curat de pădure şi zâmbind spre mine. Apoi râzând şi venind să mă îmbrăţişeze. Era aşa de drăguţă...Aşa de copilăroasă şi bună la suflet, se supăra aşa de uşor...Doamne îmi este dor de ea!
           - Ce-ai păţit puştoaico? m-a întrebat tata pe un ton poznaş.
           - Sunt bine, dar de ce am oprit la marginea unei păduri?
           - O să vezi, tu doar ţine-te după mine.
A început să o ia înainte iar eu l-am urmat. Am mers aşa mai bine de douăzeci de minute pe o cărare îngustă acoperită cu frunze şi rămurele. Copacii se prelingeau de-a lungul cărării formând o linie dreaptă iar dacă te uitai în stânga sau în dreapta printe ei se zăreau mici margarete. Când însfârşit am ajuns într-o poiană luminoasă cu iarba puţin pârlită de lăsarea toamnei am zărit-o: viitoarea mea şcoală.
          O clădire impresionantă făcută din blocuri mari de piatră într-o culoare luminoasă ce oscila între galben şi portocaliu. Era costruită sub forma unu castel. Cu turnuri înalte şi o poartă mare din lemn de stejar. Avea foarte multe geamuri. Cele ale turnurilor erau cu vitralii multicolore iar celelalte geamuri erau precum cristalul. Aşa zisul castel era înconjurat de o mulţime de tufe splenide de trandafiri roşii precum robinul. Iar în faţa porţii era o plăcuţă pe care scria: Academia privată Sfânta Maria Numarul 1, Hinesville. Fondată în anul 1837. Bine aţi venit!
În faţa academiei nu era nimeni care să ne întâmpine. Totul era aşa de liniştit încât ai fi putut să juri că era un vis. L-am urmat pe tatăl meu în continuare în interiorul instituţiei şi am rămas mască. Asta se putea numi şcoală? Avea o curte imensă cu grădini splenide  pline de flori de toate culorile şi formele. Cel mai mult predominau trandafirii mov, roz, roşii şi albi. Am zărit şi nişte muşcate şi câteva tufe foarte frumoase de crini şi orhidee. Erau foarte multe fântâni aşezate pretutindeni într-un semicerc perfect. Unele erau mari din piatră masivă iar altele erau chiar minuscule, un fel de variantă mini. Văzându-le am preusupus că s-ar putea să fie făurite din piatră de granit. În mijlocul grădinii era o statuie ce înfăţişa un înger ţinând în braţe o fetiţă şi un băieţel. Probabil era simbolul şcolii.
Am mers pe o cărare pavată cu granit prin grădină, trecând pe lângă înger după care am intrat pe o uşă din lemn şi am urcat un şir de trepte interminabile. Ajungând în interiorul castelului a început să îmi surâdă ideea de a locui acolo.
          Stăteam în mijlocul unu coridor foarte lung şi foarte luminos. Modelul tapetului era un verde pal cu înflorituri argintii. Podeaua era din cărămizi de piatră gri. Uitându-te în sus puteai zări candelabre foarte mari luminescente cu lumânări artificiale. Acest lucru era darorat evident modernizării. Dar evident şcoala a vrut să pastreze vii vechile tradiţii şi vechiul aspect. Şi a reuşit de minune. Coridorul nu era gol. Se vedeu aşezate canpele şi fotolii de un roz pastelat iar alături era câte o măsuţă albă cu picioruşe argintii în forma picioarelor unui leu. Pe fiecare măsuţă era aşezată o vază cu flori şi o carte cu coperţi din piele. De o parte şi de alta a coridorului erau amplasate uşi.
          În loc să mergem în continuare de-a lungul coridorului eu şi tata am urcat un alt şir de trepte. La etajul următor erau o mulţime de uşi albe ce aveau deasupra lor fiecare câte un număr. M-am gândit că acestea aveau să fie clasele. Am cotit la stânga pe un alt coridor la fel de sublim amenajat ca primul văzut de mine şi am intrat într-o încăpere cu aspect regal. În lungime erau aşezate canapele mari şi pufoase roşii. Covorul avea un model complicat iar pereţii aveau aceea tentă regală de albastru. Încăperea era luminată multicolor de geamurile cu vitralii din faţa mea, în faţa cărora se afla un birou stilat şi ordonat.  Am luat amândoi loc pe una dintre canapelele care se întâmpla să fie exact lângă birou. Au tecut aproximativ două minute, timp în care eu nu făceam decât să mă holbez plictisită la cesul de modă veche din birou.
          - Oh! Bună ziua! Îmi cer mii de scuze pentru întârziere. Au fost ceva probleme cu organizarea actelor de la secretariat şi a trebuit să mă ocup personal. Tu trebuie să fi Synthia Rosselle. Eu sunt directoarea Jetsky. Marlyn Jetsky.
Părea o doamnă drăguţă. Foarte veselă, zâmbitoare...
Avea pomeţi înalţi şi ochii mari căprui. Buzele sale erau roşii precum vinul iar părul ei era blond ondulat, tuns până la umeri. Era de talie minionă şi părea că nu prea are experienţă. Probabil să fi fost nouă? În orice caz nu părea genul de directoare sobră şi enervantă. Ci mai degrabă opusul.  Se aşeză la birou, se făcu comodă şi începu:
          - După cum sunt sigură că ai observat această şcoală este foarte veche. Este fondată în anul 1837, de-o dată cu oraşul Hinesville. De aceea ne place să păstrăm vii vechile tradiţii şi sunt absolut convinsă că acestea ţi se vor părea foarte interesante. Vei avea parte de experienţe inedite care te vor pregăti pentru lumea de afară şi vor ajuta, sperăm, la formarea caracterului tău. Vei avea voie o vizită pe săptămînă din partea familiei dar nu iţi este permis să părăseşti incinta şcolii. Orarul tău este aşezat pe biroul din camera ta iar restul lucrurilor de care ai nevoie sunt deja puse la locul lor. La scurt timp una dintre doamnele supraveghetoare de serviciu va veni şi te va conduce la dormitorul tău.
Deschise un sertar al biroului din care scoase o cheie aurie şi mi-o întinse. Aceasta este cheia dormitorului tău. Ai vreo întrebare?
          - De când sunteţi directoare?
Tata s-a uitat chiorâş la mine dezaprobându-mi impertinenţa. Dar directoare Jetsky a părut să nu se  supere.
          Acesta este primul meu an. Îmi răspunse. Uşa se deschise iar în încăpere intră o femeie ce purta o rochie de epocă asemănătoare celor din vremea renaşterii italiene. Era într-o culoare pastelată cu panglici negre. Am rămas mască. De ce s-ar îmbrăca cineva aşa? Cu ce scop? Înţelelesesem cea ce îmi fusese explicat referitor la tradiţii,dar asta? Uau! M-am uitat când la tata când la doamna Jetsky aşteptând un răspuns.
          - Am omis faptul că politica şcolii noastre solicită astfel de veşminte drept uniformă. Ai o întreagă garderobă pregatită la tine în cameră.
Năucită am urmat-o pe femeia în rochie de epocă şi am lăsat-o să mă conducă spre camera mea. Am traversat un şir lung de coridoare ca un labirint. Pe fiecare coridor întrezăream câte un tablou. Monet...Klimt...Leonardo Da Vinci...
Când însfârşit am ajuns am costatat foarte repede că acel dormitor nu se potrivea nici pe departe gusturilor mele. Dormitorul meu de acasă era împânzit cu postere Linkin Park, Greenday, Nightwish, Skillet...
Acesta avea două paturi cu baldachin de culoare roşie în partea dreaptă a camerei, geamuri mari cristaline care făceau dormitorul să arate de parcă însuşi soarele se afla acolo,în partea stângă a încăperii se aflau măsuţa de toaletă şi oglinda, dulapul şi biroul despre care vorbea doamna Jetsky. Erau de modă veche dar totuşi OK. Podeaua era din lemn iar covorul era de un roşu rubiniu. Pereţii erau înalţi, roz pastel cu aceleaşi modele argintii văzute pe hol. Era drăguţă dar cu siguranţă am alte preferinţe. Oare aş fi avut voie să lipesc postere pe pereţi?
          Mi-am aşezat bagajele pe pat şi i-am aruncat o privire femeii care m-a condus. Aceasta a făcut o plecăciune şi apoi a plecat. Un gest pe care nu l-am înţeles. M-am dus către dulap pentru a vedea ce fel de haine va trebui să port iar primul gând care mi-a trecut prin cap a fost " clar nu eu! "
Erau o mulţime de rochii de epocă la fel ca îmbrăcămintea femeii de mai devreme. Cu toate că îmi plăceau culorile nu puteam să îmi imaginez cum aş arăta îmbrăcată aşa. M-am hotărât să probez ceva din moment ce oricum voi ajunge să le port. Am ales o rochie mov închis. Mânecile se mulau perfect de-a lungul braţelor mele iar terminaţiile erau largi. Avea un decolteu adânc ce lăsa să se vadă destul de multe. Jos era înfoiată şi avea un corset ce se mula perfect pe formele trupului meu şi aşa suplu. Materialul era de catifea şi era împodobit cu mici pietre argintii.
         M-am dus să mă studiez în oglindă. Am privit mai întâi trăsăturile feţei mele. Pomeţi proeminenţi, un năsuc mic în vânt şi ochi albaştri îngustaţi. Buzele pline perfect conturate ce păreau a fi petale de trandafir roz şi o pereche de sprâncene frumos arcuite. Părul îmi era brunet cu şuviţe mov, foarte lung şi drept. Îmi făcusem şuviţele pentru a putea fi deosebită de sora mea geamănă dar din moment ce a murit...
De la faţă am coborât mai jos cu privirea. Rochia îmi venea ca o a doua piele. Arătam precum Lucrezia Donati - suplă, splendidă şi incredibil de sexy. Am început să despachetez după care am probat rochii până seara târziu. Atunci a apărut colega mea de cameră.

Prolog

                                                         Salut :)



Deci, după cum am spus, am să postez cartea pe care o scriu pe acest blog, în mici capitole. Iată începutul:      








           

          - Uuuf! De ce a trebuit să ne trezim aşa de dimineaţă?
Am întrebat eu indignată.
          - Synthia şti foarte bine că avem un drum lung înapoi.Nu ne-am fi permis să pornim mai târziu. Dar poţi să dormi dacă doreşti.
          - Asta bineînţeles numai în cazul în care o să pot!
Dar în ciuda protestelor am ascultat sfatul sorei mele Jennyfer. Suntem gemene iar după cum cel mai probabil aţi crede ar trebui să ne înţelegem una pe cealaltă într-un mod oarecum supranatural, straniu. Dar nu. Nu pot spune că suntem complet diferite din punct de vedere fizic însă privind personalitatea fiecăreia aţi înţelege.
          Eu sunt tipa curioasă, amuzantă şi oricând gata să încerce lucruri noi. Îmi plac misterele deoarece mă pricep-aş spune destul de bine- la deducţii logice şi am un simţ al înţelegerii foarte scuţit .Cea ce mă face o bună ascultătoare. Dar în ciuda acestui fapt să nu care cumva să credeţi ca nu sunt aprigă la mânie, chiar dacă de cele mai multe ori încerc să mă controlez.
         Însă Jennyfer este exact opusul meu. Nu e interesată de prea multe lucruri care ar putea să o scoată din zona ei de comfort. E liniştită, calculată şi iubeşte foarte mult natura. Această excursie cu cortul din care tocmai ne întoarcem a fost ideea ei. Eu personal nu prea am vrut să vin. Dar mama şi cu tata mă silesc să merg cu ea ori de câte ori îi vine vreo idee de acest gen. Eh,ce să-i faci? Nu e toată lumea de parere că să te afli departe de civilizaţie reprezintă un chin...
          Am încercat să dorm însă Joshwa a refuzat să dea radioul mai încet. Acum răsuna o melodie de-a lui Alice Cooper, School's out.Toată lumea cânta de zor. Nu vă puteţi imagina cum e să te afli într-o maşină plină cu rockeri când ţi se închid ochii de somn. Hmm...mă rog, în mare parte se putea şi mai rău.
          -Nicole, spune-i lui Josh să dea muzica mai încet! am murmurat eu cu o voce răguşită. Însă nu prea cred că m-a auzit cineva. Nicole! Am încercat a doua oară, de data asta ceva mai tare. Synthia? Ai spus ceva? M-a întrebat ea.
          - Da, am spus. Ziceam să îi spui iubitului tău că cineva încearcă să doarma!
          -Nu e vina noastră că nu te-ai odihnit azi noapte. În fond şi la urma urmei ce făceaţi tu şi Sebastian în pădure? Mi-a retezat-o Nicole. Dar evident nu am vrut să mă las învinsă.
         - Ceva de care tu şi Josh nu sunteţi înstare.
         - Cum ar fi ce? Adunaţi ghinde? a glumit Josh.
M-am cam înfuriat la auzul acestei replici. Cel puţin să şti că erau mai mari de cât creierul tău!
          - Mai mari decât creierul lui Josh? Uaaau trebuie să fi fost foarte mari atunci! Un fel de ghinde mutant, a glumit Jeffery. Toţi au început să râdă, Josh era deştept. Nu putea spunde despre el că e prost dar felul cum se dădea mare mereu era foarte enervant.
         - Mda, ghinde mutant... Acum dacă nu te deranjează, Josh, vreau să dorm. Aşa că dă naibii radioul ăla mai încet sau îl sparg! Am zis.
          - Uuu! Aveţi grijă, s-a înfuriat!
          - Să şti că nu apreciez sarcasmul.
          - Asta e o minciună, a intervenit Sebastian.
          - Gata! Josh, Synthia încetaţi! a poruncit Jeffery. Şi dă muzica mai încet ca să poată Synthia dormi, Josh.
          - Mulţumesc!
Şi cât ai zice peşte mica noastră dispută a luat sfârşit. Ca întotdeauna Jeffery se pricepea de minune în a aplana conflicte. Următoarele douăzci de minute s-au scurs parcă cu viteza unui melc. Eu neputând să dorm pentru că eram cuprinsă încă de nervi. Ştiu ca nu trebuia să răbufnesc aşa dar cţnd vine vorba de Josh pur şi simplu nu mă pot abţine. Relaţia dintre mine şi el nu e foarte bună încă de cand mi-a omorât hamsterul pentru unul dintre experimentele sale bizare în clasa a treia.
          După-amiaza aducea mai târziu cu ea nişte nori prevestitori de ploaie care păreau atât de întunecaţi încât ai fi putut să juri că cineva aruncase o cutie cu vopsea gri pe ei. Drumul devenea anevoios. Nu era foarte bine pavat şi trebuia să facem o gramada de viraje pe autostrada şerpuită care traversa pădurea. După scurt timp picaturile de ploaie au început să spele cu zel fiecare frunză şi firicel de iarbă şi să transforme pământul de lângă şosea în nămol vâscos. Pe geamurile maşinii nu se mai putea vdea aproape nimic acum. Autostrada era foarte alunecoasă. Un tunet a bubuit deasupra nostră foarte răsunător urmat o secundă mai târziu de un fulger. Jennyfer era speriată de furtună. Niciodată nu s-a simţit prea bine când afară era vijelie. Aflată în dreapta mea începea să îmi strângă cu putere braţul. Observând-o în oglindă Josh i-a spus să se calmeze. Dar ea i-a spus că ar face mai bine să fie atent la drum în loc să işi facă griji pentru ea. Sora mea avea intenţii bune dar Josh n-a înţeles aşa. Începea să piardă controlol automobilului şi iubita sa, Nicole, a început să intre în panică şi să ţipe la el. Întreruptă brusc din somnul meu dulce şi văzând ce se pertece m-am alăturat şi eu lui Nicole. Jeffery încerca în modul său autoritar să ne linişteasca pe toţi dar în toată debandada care ne-a cuprins nu a reuşit să facă decât mai rău. Jennyfer era singura tăcută căci era mult prea terfiată pentru a mai sufla un cuvinţel. Sebastian a încercat să ne acopere tutror ţipetele cu voacea sa intimidantă. Acela a fost momentul în care Josh a început să cedeze nervos. Luându-şi ochii de la drum s-a întors către noi.
          - Poate toată lumea să tacă naibii din gură?!
          - Josh! am strigat toţi la unison.
În secunda următoare maşina a derapat de pe şosea izbindu-se de un copac. Impactul a fost aşa de puternic încât maşina era făcută ţăndări. Parbrizul era spart în mii şi mii de ciobuleţe, capota era îndoita iar din ea se înălţa un fum gros, negru. În urma loviturii cu toţi eram buimăciţi, speriaţi -nu, terifiaţi de-a dreptul- şi evident că arătam de parcă tocmai am jucat rolul cascadorilor într-un fim cu Bruce Lee. Eu eram plină de zgârieturi pe faţă şi pe umeri,căci numai atât de aproape au putut ajunge cioburile de mine. Jennyfer şi Josh leşinaseră. Nicole era plină de zgârieturi iar din cap îi curgea sânge, la fel ca şi lui Sebastian. Ceva îmi spune că numai unul din noi avea să scape uşor, Jeffery. Avea răni uşoare şi probabil cel mai rău lucru pe care îl păţise erau nişte vânătăi si nişte cucuie umflate maine dimineaţă. Eram sleiţi de puteri şi am observat că din capotă ieşea fum numai în momnetul in care am început să tuşesc. Nicole a încercat să deschidă portiera dar degetele tremurânde pareau că pur şi simlu nu au chef să intre în acţiune. Văzând că fata nu mai e înstare practic de nimic a încercat şi Jeffey -Nicole stătea la el în braţe pentru că altfel nu am fi încăput toţi în maşină- de data asta cu mai mult noroc. Când s-a deschis portiera nu mai avea mult şi s-ar fi desprins din ţâţâni. Jeff a năvălit afară trântind-o pe Nicole peste el. A urmat să iasă gâfâind Sebastian iar apoi eu împleticită. Văzând că Josh şi sora mea nu se mişcă am costatat repede că nu mai sunt capabili. Jeff s-a grăbit să îi scoată afară cât a putut de repede.
Ei au fost mai puţini norocoşi decât noi. Sângele ţâşnea afară din fiecare părticică vizibilă a trupurilor lor şi arătau de parcă mai aveau şi alte leziuni grave pe lângă cele vizibile cu ochiul liber. Ne trebuia ajutor. Şi asta repede. Dar unde să găseşti ajutor în mijlocul pădurii în Virginia? Am fi putut la fel de bine să ne punem un afiş pe maşină care să spună "CONDAMNAŢI LA MOARTE". Am încercat să chem o ambulanţă dar din nefericire ne aflam în afara razei de semnal. Sebastian s-a dus să caute ajutor iar noi ceilalţi am rămas în locul în care eram aşteptându-l şi încercând să le oferim primul ajutor celor doi răniţi.
După aproximativ o jumătate de oră Sebatian s-a întors cu o camionetă veche ce părea de pe vremea dinozaurilor. Sau poate şi mai veche dacă era cu putinţă? Chiar dacă nu era un vehicul clasa întâi era suficient de spaţioasă pentru noi. Şi era sigurul ajutor pe care îl puteam primi acum, deci să nu ne plângem. Drumul până în cel mai apropiat oraş nu a fost foarte lung. Iar şoferul, Bill, nu a pus nicio întrebare despre starea noastră tot drumul. Bănuiesc că nu era nevoie. Sebastian îi povestise tot.
Odată ajunşi în oraş ne-am îndreptat spre spital. Dar pentru mine drumul până acolo devenea din ce în ce mai înceţoşat şi imediat negura grea a inconştienţei m-a prins în ghearele ei. Am pierdut noţiunea timpului. Practic se oprise în loc. Poate că am stat aşa minute în şir. Sau ore, sau poate chiar zile...
Habar n-am. Tot ce ştiu însă este că atunci cănd m-am trezit veştile pe care aveam să le aud nu au fost... Ăăăăm... Tot ce pot să spun despre ele e că au fost groaznice. Mă durea capul îngrozitor şi eram complet dezorientată. Am început să bolborosesc chestii aiurea despre Jennyfer dar nu sunt sigură exact ce era cu lucrururile alea. Dar cred că nu are importanţă. Dacă avea aş fi ştiut.
Spitalul era debusolant. Pereţii erau de un alb bolnăvicios, faianţa era verde albăstrui- foarte deschisă la culoare- ,totul era un mediu steril staniu. Iar mirosul... Ei bine... Mirosea a spital, ce pot să spun mai mult? Perdeaua care separa patul meu de cel învecinat era puţin ruptă şi zdrenţuită. Oare cum de avusem norocul să ma aflu într-un spital aflat în paragină? Măcar eram vie. Am încercat să strig după cineva care să-mi ofere detalii despre ce sa întâmplat. Nu suportam să fiu neştiutoare. Dar vocea  mea pur şi simplu refuza să-mi  iasă din gâtlej. După câteva încercări am reuşit să chem asistenta.
          Când a tras perdeaua am îngheţat pe loc. Aparatul care îi măsura pulsul vecinei mele de salon arăta numai o linie continuă iar sunetul scos de maşinărie iţi zgâria urechile. Jennyfer era moartă.